Nu le-am lăsat să dispară, nu le-am lăsat să le ia vântul cu el sau să se șteargă. Le țin în mine, le simt curgând prin venele mele și-mi revin în mine tot timpul când închid ochii. Cândva obișnuiau să mă doară. Cândva vroiam disperată să le uit, să nu-mi amintesc că am trăit eșecuri peste eșecuri. Azi râd de ele când memoria mi le răscolește și mi le aduce în brațe. Azi mă bucur că, cu timpul, am reușit să le accept și să le trăiesc ca și când s-au întâmplat ieri. Azi mă bucur că respiră prin mine și că mă inspiră și expiră.
N-am mai rostit cuvinte romantice de mult timp, n-am mai avut parte de plăceri trupești și nici de momente prea prețioase. S-au acumulat multe, s-au uitat multe și reamintite alte câteva. Anul ăsta s-a mai adăugat un parfum nou, nu prea plăcut, dar drag mie. Anul ăsta s-au mai adăugat gânduri și întrebări retorice. Anul ăsta am zâmbit, dar nu la fel de mult pe cât obișnuiam să zâmbesc în vremurile foarte bune. Am întocmit jurnale, nuvele, romane și scurte narațiuni date spre publicare. Aș vrea ca lumea să mă cunoască, iar eu să nu știu pe nimeni. Îmi doresc vrute și nevrute, pentru că persoana mea cerșește atenție, dar îi e frică ca nu cumva atenția în exces să dăuneze psihicului meu.
Anul ăsta am realizat că amabilitatea și bucuria pe care obișnuiam să o manifest pentru alții s-a transformat în egoism. Cândva obișnuiam să mă bucur și din cele mai prostești lucruri, obișnuiam să mă bucur pentru fericirea altora chiar dacă eu încă trăiam în mizerie. Și încă trăiesc. Mizeria mea se manifestă în părerile putrede pe care le am despre alții și, deși îi repet mai tot timpul că aparențele înșală și că nu e corect să-mi fac o părere despre cineva înainte să-l cunosc, nu pot să opresc răul pe care mi-l fac singură. Dar asta e, am ajuns în stadiul în care să-mi iubesc viața imperfectă și în care să râd de orice greșeală.
Și aș putea face din amintirile astea un adevărat film.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu